Interviu cu dirijorul Gabriel Bebeșelea


07/08 Decembrie 2017

Concert la Ateneul Român - Sala mare


Filarmonica „George Enescu”: Ati pastrat in program, Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms…

Gabriel Bebeşelea: Da, respectăm memoria Majestatii Sale Regele Mihai, s-a schimbat programul initial. Am pastrat Concertul de Brahms, e minunat. E o șansă să-i avem solişti pe Mihaela Martin și Marin Cazacu.

Cu domnul Cazacu, am o relație de colaborare de lungă durată și e o bucurie să ne reîntalnim, dar de fapt e prima dată când colaborăm pe scenă. Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Johannes Brahms e una din lucările mele preferate. E o simfonie orchestrată mai degrabă decât un dublu concert. Orchestra are un rol absolut egal cu cel al soliștilor. Soliștii sunt integrați în orchestră de cele mai multe ori.


Pe 30 noiembrie, in onoarea Zilei Nationale, ati sustinut un concert extraordinar, avand in program lucrarea enesciană „Pastorale-Fantaisie“, prezentată la Musikverein în primă audiţie austriacă. Cum fost receptata aceasta lucrare?

Da, „Pastorale-Fantaisie“ e o lucrare care nu s-a mai cântat timp de 118 ani. Eu m-am ocupat de transcrierea manuscrisului, nu se mai știa exact unde e. A fost o întreagă sagă cu descoperirea acestuia, am avut noroc că maestrul Țăranu avea o copie. M-am ocupat de transcrierea și analiza manuscrisului. Am lucrat câteva luni. Uneori era destul de greu, dar se înțelegea din context, mai ales cunoscând stilistic ceea ce scria Enescu în perioada acea, era cumva deductibil. Am descoperit la Paris toate cronicile concertului, am descoperit și motivele pentru care, de fapt, Enescu nu a dorit să fie publicată piesa, chiar dacă e o miniatură de o frumusețe extraordinară.

De ce nu a dorit Enescu să fie publicată această lucrare?

El a trăit cu impresia că nu a avut succes, dar toate cronicile contrazic lucrul acesta. Explicația mea personală este următoarea: cu două zile înainte de concertul la care a avut loc prima audiție a acestei lucrări a murit președintele Franței și, fiind doliu național, s-au anulat majoritatea evenimentelor culturale din Paris. Nu a fost foarte mult public, dar asta a fost din cauza doliului național. Din păcate, Enescu nu a trimis spre publicare lucrarea și aceasta fost neglijată. A fost interpretată numai atunci la Paris. Mai fusese programase în 1912 la Arad, trebuia să o dirijeze însuși Enescu, dar a fost înlocuită, în program, cu „Poema română“. În România, am făcut premiera modernă în iunie la Cluj, după care în august la Berlin, pe 30 noiembrie la Viena, săptămâna viitoare încep înregistrările pentru un CD. Fac tot ce se poate pentru promovarea acestei lucrari. Sunt foarte multe lucrări de Enescu care, din păcate, nu s-au cântat. Chiar acum două săptămâni am făcut premiera absolută a Concertului de pian. Nu s-a cântat niciodată. Am ajuns la el tot prin maestrul Țăranu. Dumnealui a avut un avânt de a descoperi foarte multe lucrări, a fotocopiat foarte multe manuscrise care nu se mai știe exact unde sunt. Originalul „Pastorale-Fantaisie“ ar trebui să fie în Muzeul Enescu, dar nu se știe exact.

Cum ați descrie „Pastorale-Fantaisie“?

E o lucrare atmosferică, foarte eterică. Are două idei muzicale care în prima instanță sunt una împotriva celeilalte, după care încep ușor ușor să se apropie și să se suprapună, până când încep să se confunde. Din punct de vedere, tehnic este o lucrare remarcabilă, din punct de vedere contrapunctic e inimaginabilă. Totul e gândit ca fugă dublă deasupra căreia se mai pune în secțiunea următoare o altă fugă dublă. Durează zece minute.

Tot la Viena, ati interpretat Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de Dinu Lipatti.

Da, a fost un eveniment extraordinar, având în vedere că nu a mai fost nicio orchestră din România acolo de 56 de ani. La Filarmonica George Enescu din București, Concertino în stil clasic pentru pian şi orchestră de Dinu Lipatti a fost cantat în 1941 și 1961. Au fost evenimente extraordinare. Filarmonica din Bucuresti i-a avut pe Dinu Lipatti solist și pe George Georgescu dirijor în 1941, iar în 1961 tot George Georgescu a fost la pupitru, dar cu Ion Voicu solist. Am ținut foarte mult ca prima lucrare din program, la Viena, să fie Concertino de Dinu Lipatti pentru că se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui, iar mai mult decât atât prima vizită oficială a unei orchestre muzicale a fost cu Dinu Lipatti cântând acest Concertino. Atunci am ținut foarte mult să fie arcul acesta peste timp.

Cum a fost atmosfera la Musikverein?

Extraordinară. A fost un succes absolut remarcabil și în continuare primim cronici foarte bune, ecourile sunt absolut extraordinare. Sala e una dintre cele mai bune din lume. Acolo cântă cele mai mari orchestre când merg în turneu în Viena. Prezenta noastra a fost cu adevarat un eveniment. Au fost epuizate biletele cu zile bune înainte de concert.

Ce modele ati avut in formarea dumneavoastra?

Am terminat liceul la Sibiu. Am foarte multe modele. De la orice dirijor mare se poate învăța. Am trecut prin foarte multe etape. Dar, în primul rând, sunt foarte recunoscător profesorilor pe care i-am avut. Am început cu maestrul Petre Sbârcea la Cluj, am continuat cu Horia Andreescu la București, după aceea am plecat la Viena, unde sunt de patru ani.

De ce ati ales Viena drept resedinta?

Eu revin să dirijez cu mare bucurie, dar faptul că locuiesc la Viena are un fundament pragmatic. E foarte ușor de călătorit de acolo. Aeroportul e bine conectat și pot să ajung mereu, usor, dintr-un loc într-altul. După ce am terminat studiile, am preferat să rămân la Viena. M-a ajutat ca am învățat germana inca din copilărie.

Cât timp studiați o partitură?

Depinde. De fiecare dată, insa, când reiau o partitura, o iau ca pe o altă partitură, pentru că vreau să o iau de la început. De fiecare dată, descoperi alte legături, alt context. O iau de fiecare data de la zero.

Ce e cel mai important lucru când vă aflati la pupitrul unei orchestre?

Depinde de lucrare, de ce a transmis compozitorul. Cel mai important e ca partitura să fie atât de familiarizată și atât de bine trecută prin filtrul propriu, cat să pot să comunic orchestrei un mesaj clar. E imposibil altfel, din toate punctele de vedere, și estetic, si practic. Numai dupa aceasta etapa, poate începe comunicarea cu orchestra. Este un fel de tridimensionalitate, mai intai e vorba de litera cea moartă din partitura, care nu înseamnă în sine nimic, dar trebuie convertită în sunet în mintea și spiritul artistului, dupa care orchestra o transmite publicului. E un drum laborios. O pornim insa la drum de fiecare data. E o bucurie sa fac acum acest drum alaturi de Orchestra Filarmonicii George Enescu.

 


Distribuie și prietenilor