Pianistul Mihai Ritivoiu: „Săptămâna aceasta, îl prefer pe Mozart“


10 noiembrie 2017

Concert la Ateneul Român - Sala mare


Tânărul pianist Mihai Ritivoiu este solistul invitat de Filarmonica „George Enescu“ pentru Concertul nr. 23, în la major, pentru pian şi orchestră, KV 488. Artistul, care a studiat din 2012 la Londra, spune, într-un interviu, că ceea ce este minunat al Mozart este cum face trecerea de la stări sufletești extrem de diferite, de la duioşie şi tristeţe la bucurie. „Când vrei să exprimi o emoție mai bine, intervine tehnica. Dincolo de a mişca degetele cât mai rapid, există și tehnica de a avea o anumită expresie, un anumit sunet. Până la urmă asta e scopul: de a comunica ceva, iar tehnica servește acestui lucru“, apreciază tânărul pianist.


Vineri, 10 noiembrie, de la ora 19.00, în Sala mare a Ateneului Român, Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu“, condusă de Christian Badea, va mai avea în program, alături de concertul lui Mozart, lucrări de Diana Rotaru (Corale şi cutii muzicale) şi Antonin Dvorak (Simfonia nr. 8, în sol major, op. 88). Concertul a avut loc şi joi, 9 noiembrie.

Filarmonica „George Enescu“: Ce înseamnă pentru tine Concertul nr. 23, în la major, pentru pian şi orchestră, KV 48, pe care îl interpretezi la Ateneu?

Mihai Ritivoiu: Este un concert pe care îl îndrăgesc în mod deosebit de Mozart. Sigur, fiecare concert de Mozart este o bijuterie, dar acesta are o anumită eleganță și o duioșie în prima parte. Ceea ce este minunat al Mozart este cum face această trecere de la stări sufletești extrem de diferite: urmează tragismul, tristeţea părții a doua. După care, în mod uimitor, partea a treia este de o bucurie molipsitoare și pentru interpreți, şi pentru public.

A câta oară cânţi în acest spaţiu al Ateneului? 

Am avut norocul să vin de foarte multe ori aici. Prima dată la concertul absolvenților al liceului George Enescu, în clasa a XII-a. De atunci, am avut cel puțin trei concerte cu Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ și un recital. Cu maestrul Badea nu m-am mai întâlnit până acum, i-am ascultat concertele și l-am admirat de multă vreme. Ateneul este o sală de concert foarte frumoasă și unică în Europa, fiind plasată destul de sus într-un clasament al celor mai frumoase săli de concerte din lume. Pentru mine este o emoție specială să cânt aici. Am fost la primul meu concert simfonic când eram mic și am audiat, de-a lungul timpului, foarte multe concerte minunate.

Când ai știut că vrei să faci pian?

Cumva m-am trezit așa, în această situaţie, voiam să fac pian cumva fară să știu. Am început la șase ani, părinții mei m-au dat la pian la acea vârstă. Mi s-a părut firesc cumva, deși la vârsta aceea nu poate fi vorba de o alegere propriu-zisă... Însă nu am simțit vreo nevoie să mă împotrivesc.

Cât de mult trebuie să sacrifice un copil pentru pian?

Nu îmi aduc aminte exact fiecare vârstă. Știu că, la început, trebuia să fac câte o oră pe zi, ceea ce mi se părea mult, după care au tot crescut numărul orelor de la repetiţii. Bunica mea în primul an, când am început studiul pianului, mi-a făcut cadou de Crăciun, o pianină. Ulterior, am avut un pian.

În 2012, ai absolvit Universitatea Naţională de Muzică din București, la clasa pianistului şi profesorului Viniciu Moroianu, după care ai plecat la Londra. Povesteşte-mi despre profesorii tăi.

Toți profesorii pe care i-am avut pentru perioade mai lungi sau mai scurte au lăsat o influență asupra mea. Anumite principii și gânduri de-ale lor le port cu mine peste tot. Cu doamna Alma Peter am început cu pianul și am continuat vreo 11 ani cu ea. Dumneaei mi-a insuflat acestă dragoste fară limite pentru muzică și această pasiune de a studia. După ce am terminat studiile de licență la Conservator, am decis să plec în Anglia. Am vrut să am și această experiență, aceea a unui mare centru muzical şi cultural cum este Londra. Și, sigur, făcând parte dintr-o instituție ca Guildhall School of Music & Drama, am avut acces la o serie de masterclassuri. Am fost îndrumat de personalități importante.

Ai simţit că se face mai multă școală în străinătate? Ce e diferit în sistemul de învăţământ de acolo faţă de România?

Sunt multe diferențe. Sunt unele lucruri care se fac mai bine în România, de exemplu, teoria muzicii și solfegiul, lucrurile predate după sistemul franţuzesc sunt mult mai temeinice la Conservator în România. Alte lucruri sunt mai actualizate în şcoala din Marea Britanie, pe partea de interpretare se pune accent pe o viziune puțin mai vie. Şcoala pe care am învățat-o însă aici, în România, este absolut temeinică, m-a ajutat foarte mult, pe aceasta s-a bazat tot ce am construit după aceea.

Cât e emoție, cât e tehnică în studiul pianului?

Se îmbină bine, pentru că te uiți la o partitură şi începi să descoperi ce a vrut să transmită compozitorul, ai o emoție... După care începi să te gândești că vrei să exprimi aceea emoție mai bine și, din acest moment, intervine tehnica, pentru că tehnica nu e numai să-ți miști degetele cât mai rapid. Există și tehnica de a avea o anumită expresie, un anumit sunet. Până la urmă asta e scopul: de a comunica ceva, iar tehnica servește acestui lucru.

Câte ore studiezi acum pentru un concert?

Depinde de cât timp am. În jur de patru ore, iar în situații extreme ajung spre șapte ore... Depinde. Este și un anumit simț care trebuie avut de a nu insista peste un anumit prag, în momentul în care simți că nu te mai ajută concentrarea, aproape că mai mult strici să continui studiul atunci.

Ce modele ai avut?

Este periculos să ajungi să cânți ca cineva, pentru că trebuie să fii tu. Am pianiști care mă inspiră, Radu Lupu şi András Schiff. Dintre pianiștii tineri, Daniil Trifonov mi se pare extraordinar.

Cine rămâne compozitorul tău preferat?

Îmi vine foarte greu să răspund. Multă vreme a fost Ravel.Însă constat că încep să-mi schimb puțin părerea, muzica sa începe să mi se pare rece. Săptămâna aceasta îl prefer Mozart.

Cum e publicul din România?

E mai tânăr. Nu se conformează unui clișeu al publicului de muzică clasică cu păr alb, care face parte dintr-o clasă socială. Este un public tânăr și viu, sincer interesat de concert. Acesta e un lucru extrem de pozitiv aici.

Cum percepi publicul din străinătate?

Publicul londonez este, ca prima mea reacție, comparând cu cel din România, ceva mai rece. Am observat că, și la recitaluri, şi la concerte mai bune aplauzele nu țin așa de mult, după ce iese de două ori artistul la rampă, publicul nu mai aplaudă. Am fost șocat prima dată. După aceea mi-am dat seama că, pur și simplu, acesta este felul lor de a reacționa. Mulți dintre cei din public sunt muzicieni amatori, ceea ce înseamnă că, poate, au și o percepție mai detaliată a muzicii. Alteori, au și păreri foarte fixe despre cum vor să audă anumite lucruri. Deci, sunt și aspecte pozitive, și negative. La Londra este o efervescență culturală și muzicală. E și un ritm de viață foarte alert, care m-a atras de când am ajuns acolo prima dată. Acum recunosc că mi se pare, uneori, acest ritm obositor.

Cât de des vii să cânţi acasă?

Am venit de trei ori în ultimele trei luni. M-am bucurat de fiecare dată să cânt la Bucureşti. Pe viitor, am mai multe proiecte, recitaluri camerale și concerte cu orchestre. În România, voi mai veni în aprilie, voi avea atunci un concert la Cluj.

Te-ai întoarce să trăieşti în România?

Da. Nu știu, dacă chiar acum, pentru că o mare parte a activității mele este în Marea Britanie. Am absolvit și acum sunt liber profesionist, dar probabil va veni un moment în care voi simți nevoia să mă întorc în România.


Distribuie și prietenilor