Țineți cursorul pe imagine pentru a opri auto-run.
ATENEUL ROMÂN
Istoria unei clădiri ce reprezintă "Inima culturii românești"
Edificiu-simbol al culturii naționale, Ateneul Român, construit în inima Bucureștilor în urmă cu mai bine de 135 de ani (1886-1888), a devenit exponentul arhitectonic și spiritual nu doar al unui oraș, al unei Capitale, ci al unei națiuni. Aici au conferențiat marile personalități și savanți ai României, aici au concertat toți consacrații și tinerii artiști profesioniști ai țării, aici au urcat pe podium multe formații și soliști de nivel mondial, aici s-au lansat “în primă audiție“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expoziții ample, retrospective de pictură și sculptură ale maeștrilor artei plastice naționale, aici s-au perindat regi și regine, oameni politici și oaspeți de seamă de peste hotare spre a participa la evenimente de importanță națională și universală într-un cuvânt, la Ateneul Român s-au petrecut momente de anvergură istorică ce s-au înscris în cartea de aur a poporului nostru.
Puțini știu astăzi că Palatul Ateneului Român s-a clădit cu banii dintr-o subscripție publică, în urma organizării unei loterii naționale (500.000 de bilete în valoare de un leu), apelul adresat cetățenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societății Ateneul Român, sunând ca o chemare populară, printr-un slogan de-a dreptul comic și banal: "Dați un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecție de unitate, de trezire a conștiinței naționale. Concepută de arhitectul francez Albert Galleron, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu, revizuite și completate de un mănunchi de specialiști români (Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), clădirea de formă circulară s-a datorat valorificării fundațiilor deja existente din Grădina Episcopiei ce urmau să servească ridicării unui circ. Inspirat din vechile temple grecești, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonadă istorică ce susține un fronton triunghiular.
La parter, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susținere a sălii de concerte. Patru scări monumentale în spirală de tip baroc din marmură de Carrara, desfășurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legătura cu sala și anexele (birouri, săli de repetiții, cabine pentru soliști și dirijor etc). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter și două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colț și o audiție impecabilă. Perfecțiunea sunetului se datorează imensei cupole (bogat decorată) care "absoarbe" fondul instrumental și vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Român, a plasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pamânt și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din 1966-1967 (introducerea aerului condiționat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internaționale "George Enescu".
Leagăn de lansare a muzicienilor români, de la Enescu și Lipatti, Clara Haskil, Cella Delavrancea la Ion Voicu, Lola Bobescu, Radu Aldulescu, George Georgescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Wachmann, Alfonso Castaldi, Ionel Perlea, D.G. Kiriac, Constantin Silvestri, Elena Teodorini, D. Popovici-Bayreuth, Zina de Nori, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Iosif Conta, Cristian Mandeal, Erich Bergel, Horia Andreescu, Valentin Gheorghiu, Antonin Ciolan, Ion Nonna Otescu, Mircea Basarab, Mihai Brediceanu, Egizio Massini etc. Ateneul Român a oferit melomanilor bucureșteni întâlnirile de neuitat cu Pietro Mascagni, Vincent Indy, Richard Strauss, Bela Bartok, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, Maurice Ravel, Felix Weingartner, Hermann Scherchen, Erich Kleiber, Pierre Monteux, Clemens Krauss, Hermann Abendroth, Vaclav Talich, Herbert von Karajan, Carl Bahm, Wilhelm Bakhaus, Claudio Arrau, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Henryk Szeryng, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescatti, Jacques Thibaud, Pablo Casals, Walter Gieking, David Oistrah, Yehudi Menuhin, Monique de la Bruchollerie, Mstislav Rostropovici, Leonid Kogan, Ruggiero Ricci, Daniil Shafran, Dmitri Bashkirov, Christian Ferras, Nikita Magaloff, Sviatoslav Richter etc.
Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 135 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca formă ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. "Călare" pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Român și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-și afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare că puțini și-au dat seama că acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casa părintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Român din București echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 135 de ani, s-a transformat în "cartea de vizită" nepieritoare a României contemporane.
Text de Viorel Cosma
În sfera aceluiași interes pentru decorație intră și preocuparea constantă formulată de C. Esarcu și Al. Odobescu încă din 1888, de a se realiza o monumentală frescă pe peretele circular al sălii, frescă ce trebuie să evoce momentele cele mai importante ale istoriei noastre naționale, dar în același timp să creeze o imagine fidelă a specificității sufletului românesc.
Propunând în anul 1901, un proiect în spiritul celor arătate mai sus, pictorul Ștefan Popescu dorea realizarea acestei opere de 300 mp pe pânză, considerând că astfel nu va trebui să fie închisă sala pentru un timp. Dar lipsa de fonduri suficiente face ca proiectul să tărăgăneze mulți ani.
În sfârșit, este acceptat proiectul prof. Costin Petrescu pentru realizarea unei fresce ce reprezintă în 25 de episoade momente importante din istoria românilor. Fondurile au provenit din subscripție publică.
Lucrarea în lungime de 75 mp și lățime de 3 m începută în 1933 în tehnica "al Fresco" va fi inaugurată la 26 mai 1938.
Considerăm că este interesantă o succintă descriere a scenelor deoarece valoarea lor ideatică este net superioară valorii artistice, fapt ce nu ne surprinde având în vedere caracterul programatic al lucrării și necesitatea de a supune compoziția, desenul și culoarea spațiului oferit, într-un ansamblu cu anumite coordonate plastice și decorative. Dar să urmărim succesiunea episoadelor:
Dintre cele 25 de scene, ultima are o istorie cu totul aparte, mai cu seamă că astăzi ea nici nu mai există în forma iniţială. La momentul inaugurării frescei, pictorul Costin Petrescu descria astfel scena: „Epopeea naţională se încheie cu un tablou final, care înfăţişează în mod simbolic îndatoririle generaţiunii noastre de azi. Pe un fond de oraş modern cu atributele muncii obşteşti şi ale puterii armate, Carol II, Regele Culturii, însoţit de Augustul său fiu Marele Voevod Mihai, coboară treptele unui edificiu în mijlocul poporului chemat de astă dată să întărească Marea Moștenire prin puternică pregătire culturală”.
În ansamblu, fresca este realizată într-o manieră oarecum liberă, putând vorbi de un stil realist plat. Dominanta cromatică este rece, abundând în cenușiuri. De aici efectul general ușor estompat, fără accente plastice deosebite.
Aceste caracteristici ale frescei ar putea semnifica la prima vedere că lucrarea este lipsită de interes artistic. Totuși, în ansamblul sălii aceste date devin într-un fel calități, lucrarea ocupându-și locul său cu discreție, ca un fel de pandant al tonurilor calde de roșu și auriu din luxurianta bogăție decorativă a cupolei.
Slujind frumoasei idei că istoria națională trebuie prezentată ca o carte deschisă, în care fiecare privitor să găsească ceva din măreția trecutului și astfel să mediteze la valorile spirituale, morale ale poporului nostru, fresca Ateneului este semnificativă pentru caracterul emblematic al monumentului.